Crispy pui
N-o sa incep de dinaintea marelui big bang, cu atavica filozofie a aparitiei oului sau a gainii. Indiferent care s-a ouat primul, bine ca s-au inmultit astfel incat cateva milioane de ani dupa aia sa avem noi ce manca la KFC. Totusi, daca sunteti din aia care nu au incredere in mancarea colonelului sau prea lenesi sa iesiti din casa, v-ati scos daca in frigider mai exista niste pui.
Hai sa-l pregatim.
Mai intai trebuie sa fiti de acord cu mine ca puiul e cea mai josnica carne. N-are nici un gust, indiferent ce i-ai face. Pentru asta trebuie sa intelegem structura carnii si cum putem sa ne pacalim simturile. Carnea de pui nu e altceva decat un mediu in care concentram mirodenii ca sa o putem manca.
Asadar, luati cei doi piepti de pui si-i taiati fasii sau bucati, dupa cum aluneca cutitul. Adunam carnea intr-un castron, apoi incepem procesul de innobilare cu zeama de la jumatate de lamaie. Foarte important, pentru ca acidul citric va patrunde adanc printre fibrele carnii si va face loc celorlalte mirodenii. Eu am ales sa-l fac nitel mai iute, asa ca am intervenit cu 2 linguri de boia, una de praf de ardei iute, piper alb si piper negru cu generozitate, plus niste tabasco. Putin zahar cat prindeti intre doua degete ar fi de ajuns. Zaharul potenteaza gustul. Apoi vreo 4 catei de usturoi tocati marunt isi fac loc in castron. Unii prefera praful de usturoi, dar nu e acelasi lucru, chiar daca e ceva mai multa munca dupa macerare sa cureti carnea de bucatile de usturoi. Apoi putin ulei si o cana de lapte dulce.
Nu va scarbiti, bagati mana in carne si amestecati bine. Apoi acoperiti si dati la frigider, minim vreo 4 ore. Eu le las peste noapte, cu cat se patrunde carnea mai bine, ies mai gustoase.
Asta s-a intamplat ieri. Acuma, cu foamea-n gat, ne pregatim de ultima faza. Pentru a le da o nota crocanta, vom folosi fulgi de porumb striviti. Cu mana, cu sucitorul, cu lingura… nu conteaza. Orice aveti la indemana merge.
Separat batem 3-4 oua si adauga ce ne trece prin cap: sare, piper, boia, curry… si fulgii de porumb pana facem un maglavait asa, mai gros ca sa acopere bine bucatile de pui scoase din castron, stoarse si uscate prin faina.
Apoi nu ramane decat sa le scufundam in ulei incins.
Pieptul de pui poate fi inlocuit cu succes de aripioare. E chiar recomandat.
Eu am avut o mare dilema cum sa le mananc. Sa fac oare un orez? Sau cartofi prajiti?
Sau mai bine nu mai fac nimic! Asa ca pun soia intr-un bol si cum ma apuc de prima imbucatura, mi se face brusc a usturoi. Fuck! Bine, hai sa facem si ceva cu usturoi. Sfaramam 4 catei si-i decojim. (cine nu stie de ce ii sfaramam si apoi ii decojim sa intrebe). Apoi intr-un bol ii mistuim cu sare. Nu folosim acel aparat care se presupune ca ar sfarama usturoiul. Daca avem asa ceva in casa, il aruncam. Usturoiul trebuie facut pasta, nu bucatelit. Apoi punem 2 picaturi de otet si amestecam. Otetul nu e pentru gust, ci ca sa putem iesi in oras dupa ce-l mancam. Pana aici e mujdei. Mai departe am vrut sa-i dau o nota mai mediteraniana, asa ca am pus ulei de masline si miezul de la o felie de paine muiata in apa si stoarsa. Frecam totul foarte bine pana se face o pasta omogena. La final, o cana de iaurt sau smantana daca chiar n-aveti iaurt. Merge si cu putin busuioc, dar eu am zis pas de data asta.
Ce sa vrei mai mult la 2 noaptea?
Muffins
Ziceam eu cand am fost impins sa-mi fac blog (unul serios, nu ala in care aberam metafore despre inutilitatea vietii) ca n-o sa adopt retete de succes aka ţâţe, manelisti sau culinare, dar iata ca ma vad in situatia sa deschid usa bucatariei si camera telefonului si sa va las sa comentati procesele ce au loc in fata aragazului.
Nu voi copia aici tot felul de retete doar ca sa umplu spatiul, ci voi reproduce doar ceea ce-mi iese bine, dupa gusturile mele. Ciorba sa nu fie prea acra, dulciurile nu prea dulci si mai toate pe baza de ciocolata, cartofii rules, budinca sucks, iute e de bine, crud e si mai bine, porcu-i cea mai buna carne dar nu neaparat si cea mai sanatoasa, pestele mai rar, margarina e musama iar tofu nu e branza.
Astea fiind zise, sa trecem la treaba.
Muffins se fac sambata dimineata. Casa se umple de miros de sarbatoare si toata ziua e mai luminoasa, iar tot procesul nu dureaza mai mult de jumatate de ora. E la indemana fiecarei tinere care vrea sa-ti impresioneze iubitul, sau chiar pentru tinerii in cautare de recompensa sub forma de BJ. Mai sunt si unii care vor doar sa manance muffins, dar sunt greu de identificat, au adoptat forma umana si se ascund de generatii printre noi.
Deci, incepem cu 1 cana de zahar, doua de faina, doua oua intregi (uneori mai pun si un al treilea galbenus pentru gust si textura), jumatate de pachet de unt topit si un plic de praf de copt. Deoparte, lasam: o jumatate de cana de lapte caldut pe care-l fom folosi la final, ciocolata neagra si tava de muffins.
Faina, zaharul, ouale, praful de copt si untul topit se amesteca cu telul intr-un castron. Pentru a obtine muffins negre, inlocuim 3 linguri din faina cu 3 linguri din cea mai buna cacao. Mie astea-mi plac, dar azi nu am cacao. Se mai intampla.
Din cateva miscari, o sa se prinda de tel si va trebui sa renuntati. Continuati cu o paleta. Eu nu mai am paleta si folosesc coada de la o lingura de lemn. Asa, si?
Amestecati cu paleta si adaugati cate putin lapte pana se leaga (cateva linguri ar fi de ajuns). Cand ma simt generos adaug esenta de vanilie (pentru o nota de extravaganta se poate desface un baton de vanilie in lapte) sau esenta de rom la muffins-urile cu cacao si ciocolata neagra.
Restul de lapte se bea, ca e dimineata si inca n-am mancat.
Consistenta aluatului se verifica ridicandu-l cu paleta – acesta trebuie usor sa cada…
Se poate folosi asa cum e acum, sau se pot introduce fructe proaspete de padure (afine, zmeura, mure) sau fructe uscate sau ciocolata.
Eu am ales pentru aceasta demonstratie atat ciocolata neagra cat si simulacrul pe care incorect il denumim ‘ciocolata’ alba. Nu va chinuiti sa o maruntiti prea tare, bucatine mai mari raman intregi si intensifica aroma. Cand puneti fructe, amestecati cu grija si incercati sa le pastrati cat mai intregi. Cele cu zmeura sunt bestiale (bineinteles, intr-un aluat fara cacao).
Acum tava. Eu am doua tavi pentru muffins. Una de teflon, cu forme rotunde si la care folosesc hartiute astfel incat fiecare muffin capata propria ei personalitate.
A doua tava e din silicon, nu-i trebuie hartie si e facuta special pentru cuptor. Asta se unge cu unt inainte de a pune aluatul. O s-o folosesc pe asta acum. Unsul tavii s-a desfasurat inainte de a face aluatul, cu degetele inmuiate in untul topit. Evident ca se poate folosi si o pensula, dar unde ar mai fi nota de sexualitate din tot procesul? Bine, pentru pudici, asta insemna sa faci mancare cu dragoste… Dar oricum te alegi cu doua degete lubrefiate, umede, calde…
Orice magazin de bucatarie care se respecta ar trebui sa aiba asa ceva. E facuta de Tefal, daca va intrebati, dar sunt sigur ca mai exista si alte marci.
Punem aluatul, iar deasupra imi place sa presar o cantitate apreciabila de zahar brun care se caramelizeaza la cuptor si formeaza o crusta crocanta si delicioasa.
Si gata. La cuptor cu ele, pentru vreo 12 minute. Cuptorul mediu (al meu e pe gaz si cam arde).
Acum ca aveti cateva minute libere, nu le irositi. Spalati tot ce-ati murdarit. Sa nu indrazneasca careva sa se numeasca bucatar daca atunci cand termina vreo reteta ramane un vas murdar in urma! Inacceptabil!
Verificati-le dupa vreo 10 minute, pentru siguranta. Va dati seama ca sunt gata caci au crescut mult, iar crusta e crapata.
Pentru cei obsedati de detalii, se poate face testul scobitorii. Daca iese curata, insemna ca aluatul e copt. Atentie cat de tare infingeti, eu am reusit sa gauresc tava de silicon cu o tepusa. Daca nu e chiar gata, inapoi la cuptor pentru nu mai mult de 2 minute.
Ce pot sa zic? Pofta buna si BJ placut!
Little math
Cum stateam eu asa in weekend fara nici o perspectiva, si putin fara chef de Fringe.S02, imi vine in cap o intrebare: cat fac 233 x 324? Involuntar, ca orice om educat, am luat Androidul, am cautat o aplicatie pe Market pentru ca la cea default nu-mi plac fonturile, am istalat-o si cand sa apas pe egal ma napadeste un sentiment ciudat de capitulare in fata tehnologiei gen Stephen King. Adica inainte sa apuc eu sa gandesc, memoria musculara deja lua controlul si unindu-se mana cu terminalul, degetul mare accesa prin internet resursele puse la dispozitie de corporatii care conduc lumea… Ori era doar efectul Fringe.S01… dar m-am speriat.
Asa ca am luat mana in dinti si am unit-o cu un creion, lasand mintea sa umble liber dupa o rezolvare mai altfel decat banala numarare a lui 233 de 324 de ori. Desenele le am acasa, acuma pictez electronic.
De la stanga la dreapta, mai intai de jos in sus si apoi de sus in jos, intersectam niste linii pe criteriul doua pentru cifra 2, trei pentru cifra 3 si asa mai departe. Cam asa ceva:
Dupa ce strici 3 hartii si pana la urma tragi liniile cu muchia de la carte, te apuci sa separi desenul pe zone verticale:
In cazul intrebarii mele, rezulta 5 zone. Pentru fiecare zona, numaram intersectiile:
Treaba fiind in mare rezolvata, nu ramane decat sa ne jucam cu cifrele astfel incat sa ramana cate o cifra in toate zonele: pornind de la coada, ultima cifra o lasam in pace, urmatoarea o transferam in zona dinainte si o cuplam cu ultima cifra. Daca da cu doua cifre, o lasam pe ultima in pace, iar pe prima o cuplam cu urmatoarea cifra… Si tot asa inainte pana nu mai avem ce cupla cu cine:
Si gata! Lipim gramada ce-am obtinut si speram ca ala e raspunsul.
De-abia dupa aia luam calculatorul si facem operatia.
Am mancat Virsli de Salas
Intrebarea ce ma bantuie inaintea weekend-ului e ce sa mai mananc. Si intreband eu in stanga si mai ales in dreapta, aud povesti despre niste carnaciori de vita, fierti si minunati denumiti virsli. Evident, coincidenta, mi se facu pofta de virsli. Si evident, cum virsli nu se servesc in Herastrau, ci in piata centrala din Petrosani, m-am pregatit de drum: 3 ciorapi, 3 tricouri, un prieten, un jeep si 3 zile de concediu.
Poate v-ati inchipuit ca drumul e Bucuresti – Petrosani si retur. Ha! Asa ceva numai un bucurestean ar putea gandi. Si cu totul altceva se intampla cand se pornesc la drum un bucovinean cu un bihorean. Mai intai, pentru a-i induce pe ceilalti in eroare, pornim spre Pitesti. Toata lumea de pe autostrada credea ca mergem direct in Petrosani. I-am pierdut la o benzinarie, asa ca ajungem singuri in Pitesti. Acolo ne facem ca gresim drumul spre Rm Valcea si apucam spre Curtea de Arges. Si daca tot ne-am abatut, mai bine urcam pe Valea Doamnei / Valea Rea. Asa ca viteza gen ‘da-te ba tarane cu A6-le din drum’ pana in Domnesti, apoi pe Raul Doamnei in sus. Drumul nu prea e marcat pe harti, dar e simplu de gasit. Ceva mai complicat de e de urmat, dar cu putina rabdare veti sfarsi in fata a asa ceva:
Mai e nevoie sa adaug ceva? A, da. Daca aveti chef de drumetii la pas, incercati sa ajungeti mai dimineata, apoi toata ziua e loc de plimbat pe munte. Pentru ca e tare frumos la noi in tara. Cum zicea si poetul….a….: ”Si din bolovani si ape, S-au format inspre apus, Muntii tai de incretire, Orientati cu varfu-n sus.”
Am stat noi ce am stat, cugetand la intelepciunea poetului, apoi hai in Calimanesti pentru la noapte. Trecand mai intai, bineinteles, pe la Cozia, sus in varf, ca era timpul sa apuna soarele. Prea mult efort? Eu zic ca merita:
Am intrat in Calimenesti la 8-9 seara. Frumos, oameni pe strada la plimbare sau pe la terase. Ei bine, Calimanestiul era plin. Nici un loc de cazare. Nici la hotelurile comuniste, nici la pensiuni. Peste tot am intrebat. Caciulata la fel. La naiba! Ce sa facem? Hai spre nord pe Valea Oltului. Ne-am oprit la toate hanurile si popasurile de pe drum. Nimic, nimic, nimic. Pana la Sibiu. Ibis, Ramada, Continental – pline. Am mancat un covrig si am plecat mai departe. Pe la 2 noaptea mancam fasole cu carnat undeva in drum spre Sebes, pregatindu-ne de un somn pe cinste. Singura camera libera din toata Romania era la intrarea in Sebes, la un vai de mama lui popas turistic.
Cu care ocazie as vrea sa-i transmit dnei Elena ca Romania nu are nevoie de promovare a turismului, ci de locuri de cazare civilizate. Cum se poate sa nu gasesti cazare in 6 ore, vreme de 150-200km, intr-o zona turistica plus o capitala europeana a culturii!? Rupeati-as’ frunza aia verde cu dintii!
In Sebes, singurul drum care conteaza e Transalpina. Or mai fi si altele, cunoscute de oameni ai locului, dar noi, fiind din alte capete ale tarii, nu puteam ziua urmatoare s-o apucam pe alt drum. Sa nu uitam ca am plecat dupa carnati, iar Petrosaniul e mai la sud. Asa ca, o tura superba pe Transalpina pana la Lacul Vidra ne-a facut destula foame. Hmmm, foame. Pe muntii din jur sigur gasim zmeura. Bun. Hai pana la capatul de SE al lacului, apoi hopa drept in sus la Curmatura Vidrutei si apoi drept la mijloc in Strategica. De sus, surpriza – lacul arata ca pe harta:
Zmeura s-a consumat, asa ca am inaintat pe Strategica. Pe la jumatate un Q7 cu cauciucul taiat de pietre. Ajutat taranul si plecat mai departe. Taranul in sens peiorativ, ca habar n-avea sa schimbe o roata. Era prima oara cand se uita sub podeaua portbagajului. Ce uimire pe el sa descopere ca are compresor! Wow, si priza de 12V in portbagaj! Ce bine ca si-a luat Audi… In mod normal as fi facut poze, as fi comentat ceva despre vreme sugerand sa adune lemne ca noaptea se face frig si as fi plecat fara sa ma murdaresc. Din pacate intamplarea are loc pe munte si nu in Bucuresti, asa ca, cuprins de acel sentiment de camaraderie cu drumetul din Q7, i-am aratat ca nu e singur cu nevasta-sa in aceste imprejurari tragice. Oricum, pe restul drumului chicoteam la orice piatra mai ascutita asteptandu-ne ca roata aia de rezerva facuta sa mearga pe parchet sa-si dea duhul cu o mare pocnitura.
Strategica, ca de aia n-are nume si i se zice dupa porecla, e backup-ul comunist la prima parte din Transalpina, in caz ca dispare Vidra sub bombardament. Deci, ajungem din nou pe unde am mai trecut, adica in Transalpina. Iar de data asta ne oprim si pentru afine. Primele pe anul asta.
In 2 ani, prevad ca Transalpina o sa devina al doilea Transfagarasan, doar cu asfalt mai bun.
La Obarsia Lotrului ne oprim pentru hidratare si somn. Adica bere, Black Label JW si un pat incomod. Mancare n-am apucat, decat o ciorba, dar pot sa recomand pastravul prajit. The best. Pentru cazare, in schimb, nu pot sa recomand cea mai rasarita pensiune din cele doua. Angajata aia are o mare problema de atitudine, iar ‘micul dejun’ cu care justifica un pret mai ridicat e format din ceai sau cafea, cea mai fara de gust omleta ever, si o bucata de branza. Sper sa termine Transalpina cat mai repede ca sa apara concurenta in zona.
De la Obarsia Lotrului spre Petrosani drumul e oarecum in constructie. Si fiind noi atenti la brazi, iar ne ‘ratacim’ si ajungem pe langa Retezat pana in Baile Herculane. 3 lucruri sunt de mentionat aici: nu ne-am ratacit, Lacul Valea lui Iovan si Lacul Prisaca. Drumul nu a fost chiar cel de pe harta, ci pe zig-zag-urile alea de se vad in munte. E mai haios decat pe asfalt. In schimb nimic despre Baile Herculane. Trist. Natura si-a facut datoria, dar romanul nu s-a gandit ca 3 blocuri comuniste in fata muntelui o sa strice toate pozele turistilor. In rest, cladirile care intr-adevar merita, sunt in paragina, sentimentul predominant care strabate statiunea fiind de holocaust. 10 minute am rezistat si am luat-o inapoi urgent. Ne-am oprit pentru inca o noapte pe traseul binecunoscut din expresia Bumbesti-Livezeni. Fara mic dejun, ca de, in final urma sa mancam si virsli.
Undeva in povestea asta am ajuns si prin Tg Jiu. Ca sa vedem coloana infinitului de aproape. Celelalte nu erau pentru noi. Masa o servisem deja, iar la poarta te duci daca ai pe cine sa saruti. La asta mai lucrez.
Valea Jiului spre Petrosani e frumoasa. Plina de mure. Le-am mancat si pe astea.
In sfarsit, Piata Centrala. langa un gratar cu mici, o oala cu virsli. Trei lei jumate perechea. Buni, cu mustar.
Inapoi in masina si fara oprire pana la Vidra, la barajul de sus. Apoi in continuare spre Voineasa. Si cand zic in continuare, insemna ca am facut stanga pe toate drumurile de exploatare pana in creierul fiecarui deal, am stans hribi pe care ii fac azi cu smantana si am speriat 3 tarani la furat de lemne.
Dupa Voineasa, inainte de Malaia, se face o strada la dreapta. E buna. Ajunge la Petrimanu si apoi la Galbenu. Lacuri. Petrimanu are cel mai superb peisaj de apus. N-am poze. Intre astea doua, un drum face spre sud. Beton. Adica misto. Nu beton, ci bolovani. Nerecomandat 2×4. Undeva pe sus, o pensiune denumita Fantanita Haiducului. Tochitura proaspata de ied si un peisaj cutremurator. O ora mai tarziu si 2 gauri in plus la curea, o pornim spre ultimul traseul: Curmatura Oltetului plus cheile sale pana in Polovragi. Drumul e superb. Padurea e neatinsa. Cred ca e a manastirii si de asta a scapat netaiata.
Polovragi-Horezu si de aici toata lumea stie sa ajunga in Bucuresti.
Daca n-ati cautat inca pe Google si nu stiti zona, cam asa ceva arata (zonele mai deschise sunt cele mai inalte, desi la Google pare invers). Strategica e intre Vidra si Petrimanu-Galbenu si leaga Transalpina <67C> de zona Voineasa <7A>.
Virsli au fost buni. Merita. Luati-ma de exemplu si incercati lucruri noi. De mancare. Aventura vine de la sine. Cine stie ce-o sa mai mananc eu weekendul asta?!
Stati deoparte de Strategica. E doar pentru 4×4 si numai pe jumatatea dinspre Transalpina. Dar Vidra e la o aruncatura de bat de Valea Oltului si in capat Obarsia Lotrului, pe drum asfaltat. Avem mai multi munti decat Valea Prahovei, and I will prove it to you!
Gratar
Romanul munceste 5 zile si doua le petrece la iarba verde. Ca sa se relaxeze, ca munca grea il afecteaza la ficat din care cauza se simte lesinat la inceput de saptamana. Dar cum se apropie weekend-ul capata culoare in obraji, e mai vioi si asta fara sa si ajunga la iarba, numai gandul ca se va relaxa ii face mai bine.
Meseria lui de weekend e grataragiu. Il vezi la fiecare colt de strada, in orice poiana, ba la umbra, ba la soare, printre coji de harbuzi si pungi maturate de vant. Meseria asta e atat de veche, incat exista diferente regionale in modul in care se practica. Exista si caracteristici comune, fara tagada. Un calator strain, nefamiliarizat cu transhumanta de weekend, va fi intrigat in primul rand de similitudinile practicarii acestei meserii inca de cand intra in tara si pana cand iese la bulgari, la mare.
Eu pot face distinctie intre doua mari familii ale acestei increngaturi: grataragiul de Arges si cel de Moldova.
Grataragiului de Arges ii place micul cu praf. Praf de orice fel; de munte, de campie, de islaz, curatat de apa sau batut de ploaie. Nu conteaza. Numai praf sa fie. Fumul si zgomotul de la masini e un bonus, dar se poate si fara. De asta el prefera locurile cu iarba, langa soseaua care duce la munte. Sa fie vazut in toata splendoarea lui de trecatori.
Grataragiul de Arges se intalneste in sudul teritoriului si se extinde peste munti, adanc in inima Transilvaniei. Spre vest, s-a extins pana la granitele tarii, daca nu cumva unii au incercat sa fure meseria si sa fuga cu ea in Ungaria. Grupul grataragiului e compus intotdeauna din mai multi indivizi, fiecare avand o sarcina destul de clara si atribuita in decurs de mii de ani de evolutionism:
- tataie: poate fi recunoscut dupa pantaloni tip dunga, pantofi, camasa si vesta de lana, palarie si o mana in sold. Afara’s 40 de grade. Tataie e insarcinat cu adunatul lemnelor si aprinderea focului, fiind cel mai intelept membru si avand respectul tuturor. Activitatea e una usoara, plina de satisfactii dar si extrem de importanta: fara foc nu poate fi gratar. Tot ce are de facut e sa alerge dupa lemne, sa se aplece sa le culeaga si sa aprinda un chibrit in timp ce se preface ca bate tobele. In trecut, batutul tobelor si aprinsul focului erau doua specializari distince, dar pe masura ce grupurile s-au restrans si au devenit mai eficiente, aceste doua indeletniciri s-au unificat si au revenit in ordinea importantei inteleptului grupului.
- nevasta: seamana cu cel mai mare exemplar al grupului dar nu a ajuns inca acolo. Se straduie totusi. Nevasta e amintita in vechile legende. Avea sase maini cu care facea mancare, spala, calca, hranea copii mici, ii altoia pe aia mari, cosea, matura, aduna gunoaiele. Intre timp a fost inlocuita cu exemplare din aceeasi specie, dar inca mai are de invatat cum sa recupereze handicapul fata de idealul cu 6 maini. Cele mai intelepte au inteles ca ce nu pot face cu mainile, pot face cu gura si e de ajuns.
- fiul cel mare cu prietena lui. Astia stau culcati pe patura, unul langa altul, de zici ca’s drogati. Iti inchipui ca au fost tarati pana acolo dupa ce li s-a suflat cu ace otravite in gat. Nu s-ar misca de acolo nici morti. Adica ei au venit sa se relaxeze. Ca doara muncesc toata saptamana si din salariul lor statul ii plateste pensia lui tataie.
- un caine fara capatai.
- doi nepoti si o nepoata care dinamizeaza grupul si-i anunta prezenta cativa sute de metri mai incolo. Astia mici pare ca graviteaza in jurul lui mamaie. La randul ei, mamaie are miscarea proprie de rotatie si pare mai mult atrasa de fetita creata care nu-si gaseste locul. Ceilalti doi nepoti, amandoi tunsi scurt cu breton, au o trasa elipsoidala, ajungand inevitabil in raza de actiune a palmei grele a lui mamaie, moment interpretat scurt cu un tipat.
- grataragiul in persoana. El supravegheaza tot grupul si e responsabil ca activitatea sa decurga in bune conditii. La inceput era un tiran, conducand grupul cu o mana de fier, dar in 10000 de ani de evolutie a invat sa delege. Acuma nu face decat sa comande: Pune ba berea aia in apa! Daca mai e inca rece, mai ada’mi una. Tataie, mai dureaza focul? ca ne prinde ploaia aicea. Femeie, fa si tu o salata, c-o sa ni se aplece de-atata carne. Si da-le si la astia mici. Nu uita de harbuz. Sa-l punem si pe el la rece. Mamaie, da’ mai stai si matele locului, prea te agiti atata. Am venit la iarba verde. Si mai da-ti jos o bluza, ca e cald afara. Sa-i intinzi si lui tataie patura poate vrea sa stea jos. E clar ca fara el ar fi haos. Tot el e conducatorul de Logan. Stie cum sa-l umple pana la refuz cu tot felul de chestii si ce e mai important stie cum sa-l parcheze cu portbagajul in sosea, ca sa incurce traficul. Ca ce tot baga aia viteza la munte, ce e soseaua lu’ tas’su? Las’ sa mearga mai incetu, sa aiba timp sa admire peisajul. Daca vede ceva de fum.
Acum ca e in natura si concureaza cu alte grupuri stabilite in imprejurimi, se abtine sa se implice in treburile curente si prefera sa urmareasca cum se desfaseara activitatile pe la altii. Sta in picioare, cu berea in mana si burta eliberata de sub maieu, orientata spre grupul de interes. Inca nu e foarte clar cum reuseste sa masoare nivelul de praf si sa decida cand e momentul oportul sa stanga carnea. Pentru asta ar trebui sa-l surprindem in curtea proprie, cand grupul nu concureaza cu altele asemenea. Sunt putine relatari de acest gen, dar din toate rezulta similitudini cu manifestarile din natura. Tataie face focul. Mamaie spala legumele si strange rufele. Nevasta alunga gainile si curcile in spate si inchide poarta. Mamaie si nevasta pregatesc carnea. Nevasta o pune pe gratar. Aia mici tipa si alearga de colo colo. Dupa un timp, in prag isi face aparitia grataragiul, cu berea in mana. Dintr-o data realizeaza ca fara el lucrurile au luat-o intr-o directie gresita. Bai, ia galagia ca pun mana acuma pe matura! se adreseaza el copiilor. Ce naiba, mai femeie, deatatia ani facem gratar si n-ai invatat ca mai intai lasi jarul sa se linisteasca, apoi pui carnea pe gratar? Parca n-aveti nici una miros, nu vedeti ca se arde carnea? Ia da-te deoparte. Viorico, ada’mi o furculita! Mai lasa dracului telefonul ala din mana ca toata ziua stai si te boldesti in el. Da fuga si ada-mi un servet. Ia, voi astia mici nu mai alrgati pe aici ca s-a facut destul praf. Unde-i sticla de apa? Cum ma, deatatea ori am zis, langa gratar tre’ sa existe musai o sticla de apa sa stropesti micii sa iasa mustosi. Apoi barbatul ia furculita din mana fetei, inmaneaza berea spre a-i fi returnata ulterior si face singurul lucru si cel mai important lucru in asigurarea hranei pentru familia lui: intoarce carnea pe gratar. Ia si deacuma aveti grija sa n-o ardeti de tot c-o sa mancati porumb copt cu mustar, isi anunta el iesirea.
In Moldova lucrurile stau nitel diferit. Moldoveanul face un foc tiganesc direct pe iarba, el stie precis ca arde repede si face jar imediat. Moldoveanu nu are nevoie de gratar, el pune doi bolovani pe langa foc si pe ei intinde plasa de sarma. Asa e mai bine, ca sirma poate fi pusa ulterior intr-o punga si sta mai bine in masina.
In schimb, moldoveanul trebuie sa aiba in curte un gratar. Dar nu unul de tip Metro, de unica folosinta. Nu, asa ceva nu e acceptabil, ca nu se vede de dupa gard. El isi construieste unul imens, din piatra de rau. Eventual cu o cruce deasupra. Are 3 compartimente dedesubt, un cuptor si un horn impunator. Un fel de altar al grataragiilor, pe care popa se simte dator sa-l sfinteasca de Boboteaza. Daca piatra nu straluceste indeajuns, moldoveanul il da cu nitrolac, iar cimentul il vopseste negru, ca sa iasa mai bine in evidenta. Nu conteaza ca miroase la foc, ca nu e cazul. Moldoveanu n-o sa-l foloseasca vreodata ca gratar. In el adaposteste closca cu puii cat sunt mici, in compartimentul de lemne stau doua perii de spalat covoare si papucii rupti care nu se arunca, se folosesc prin curte. In fata gratarului sunt stranse o stiva de scanduri, 3 cutii cu surcele, o cosarca si roaba cu o grebla in ea. Ce e important la gratarul moldoveanului e ca exista.
Discutia de gratar e mai degajata si moldoveanul se simte dator sa aleaga varianta cea mai eficienta de a prepara mancarea. A taiat Maria porcu, ne-a dat niste carne si mai vine cu niste carnati duminica, dupa slujba. Zice sa facem un gratar. Asta e nevasta-sa. Auzi, da sa scoatem si noi o gaina din congelator, sa nu zica ca ne dau ei de mancare, intervine moldoveanul. Da mai bine nu punem gaina si facem un bors, apoi o bagam la cuptor si facem friptura, iar carnea o punem cu varza tot la cuptor? O sa fie cald sa stam la gratar, si tre’ sa mut si toate lemnele alea de acolo. In felul asta el se asigura ca nu are nimic de facut, iar nevasta-sa va dovedi cat e de gospodina facand mancare toata sambata. Totul va fi stropit cu alcool dublurafinat macerat cu fructe de padure insotit cu comentarii despre toate neamurile care nu sunt de fata.
Nu am participat inca la un gratar in Bobrogea. Astept cu interes.
One car, no team
With over 300,000 views in less than a week, Vodafone UK’s online film “One car, no team”, starring Lewis Hamilton and Jenson Button, is becoming an online sensation. The film shows the drivers being set the task of building a Formula One car without the people they usually rely on, with predictably humorous results!
Vodafone People
Am avut timp sa ma joc cu serviciul Vodafone People, parte din intreaga idee 360 anuntata de Vodafone de ceva vreme. Nu ca n-as fi avut ce face, dar s-a lasat asteptat ca o fata mare, chicotind din cand in cand, dar mereu lasandu-ma cu ochii in soare.
Nu am de gand sa exprim o parere definitiva despre el, caci e intr-o rapida transformare menita sa atinga perfectiunea. Ma rog, intelegeti la ce ma refer cand zic perfectiune (aka google). Nici nu-mi prea vine sa reproduc opiniile unor specialisti media din vest care au tinut mortis sa ne impartaseasca starile de agonie prin care au trecut incercandu-i diferite functionalitati. Stim si noi ca orice lucru oferit gratis, daca nu e perfect si fara cusur, va naste cele mai aprige controverse publice.
Nu e un lucru care ori iti place, ori il urasti (cum ar fi orezul prajit cu migdale si stafide). Caci poate se se faca placut in acelasi timp si in aceeasi masura pe cat reuseste sa te enerveze. E de inteles. Pur si simplu e in acea faza de dezvoltare pe care cu indulgenta o poti numi beta si care te misca in aceeasi masura ca o adolescenta la primele intalniri, mereu descoperindu-ti lucruri noi, unele care te incanta, iar altele care te fac sa te intrebi ce rost au pe lume. Urmarindu-l de cand a fost lansat, am trecut prin toate starile posibile si l-am vazut inflorind sub ochii mei. Cand am reusit, de exemplu, sa-i fac e-mail-ul sa functioneze pentru prima data, m-am simtit ca dupa admitere, ca si cum am trecut un examen greu, pentru care muncisem doi ani de zile. Dar acum se tine bine, deci merita sa-l recomand.
Primul pas e sa te inregistrezi pe www.360.com. Mai are rost sa mentionez ca e in engleza? Cei care poseda cunostinte avansate exclusiv despre limba romana sa mai astepte. Dar are rost sa mentionez ca nu trebuie neaparat sa ai SIM de Vodafone, accesul la serviciu e liber pentru toata lumea.
Cateva detalii sunt evident necesare pentru a-ti crea un cont, cel mai important fiind numarul de telefon si adresa de email pe care sa primesti parola initiala. Odata intrat in cont, schimba-ti parola, apoi mergi undeva pe langa Setari sau Account si adauga modelul telefonului (intre timp speri sa ai un model suportat de serviciu – de felul lui nokia cu symbian, SE sau BlackBerry – pentru Android si WM mai asteptam). Gasesti lista acolo. O sa primesti un SMS care te invita sa instalezi un SyncML sau chiar clientul de People.
Instaleaza-l fara regrete (adica trebuie sa ai internet pe mobil ca sa mearga, da?!). Si asigura-te ca toate contactele tale sunt in memoria telefonului, nu pe SIM. Pentru ca jigodia pe care tocmai ai instalat-o le va lua in ordine pe fiecare si le va copia pe web.
Acum vine prima bucurie: pe www.360.com iti gasesti toata agenda. Si ca orice agenda, o poti curata, edita, imparti in grupuri. Modificari care, evident, se vor regasi automat si pe telefon.
A 2-a bucurie nu vine simplu, ci trebuie sa muncesti putin. Sub tab-ul People, Add Account si iti poti adauga contul de Facebook. Fa-o! Chiar daca o sa te trezesti ca agenda iti creste brusc. Am zis Agenda! O sa descoperi, miscandu-te printre contacte, ca poti face Merge daca selectezi minim doua. Deci poti sa merge-uiesti un contact din telefon cu profilul lui de Facebook si brusc o sa ai un contact ‘imbogatit’. O sa ai ceva de munca, dar e un one time job.
Apoi iti iei prietenii in ordine si le trimiti invitatie de conectare. Odata conectat cu cineva, se intampla doua lucruri:
1. oricare dintre voi isi schimba detaliile de contact, celalalt le va avea automat;
2. vei vedea cand prietenul e conectat (o bulina verde pe poza lui) si poti chat-ui cu el.
Alte lucruri interesante:
- contul de 360 nu e legat de numarul tau. Deci, poti sa-ti schimbi telefonul, chiar si numarul (!!! da, chiar si numarul). Contactele tale sunt in siguranta, le poti sincroniza oricand cu un nou telefon;
- iti poti seta un status in clientul de People care automat va fi postat si pe Facebook;
- ai un timeline cu toate comunicatiile tale (apeluri, SMSuri, chat, mails);
- poti uploada poze pe 360.com pe care sa le share-uiesti cu cine vrei tu sau direct pe Facebook;
- fara sa faci nimic, odata inregistrat, ai o adresa noua de email la @360.com.
Ahhhh. Email. Email-ul e de fapt si un agregator. Ai adresa si la Gmail sau Yahoo? Aduna-le la gramada cu Add Account. Conturile vor fi importate, cu toate folderele si le poti vedea intr-un singur loc. La Google iti ia si contactele si mailul, la Yahoo doar mailul deocamdata.
Mai exista un tab pe web, care se cheama MyWeb, dar despre care n-am chef sa povestesc acum. Deocamdata sa ne descurcam cu toate astea de mai sus.
Android rules
Am zis in primul post ca visez la cresterea Android si preluarea controlului asupra lumii de catre Google. Iar acuma sunt de acord. Recunosc ca am picat voluntar in grupul celor care vor folosi Android pana la moarte.
Celebrez acesta recunoastere cu primul post mobil, ajutat de WordPress App. Free, din market. Si printr-o noua categorie de posturi.
Don Quijote al Primariei, Jandarmeriei si Domeniului Public
Odata, pe cand nu gaseam loc de parcare, m-au cuprins brusc sentimente de ura nationala. N-am stiu pana in acel moment cat de degradant poate sa fie un astfel de sentiment. Pur si simplu te simti singur printre ai tai si ai putea fara regrete sa-ti dai viata daca ai fi convins ca-i iei pe toti cu tine.
Din asta, dar si din sentimentul national al caprei vecinului, inspirat din scurtele vizite in zone civilizate ale Europei, am dat in sentimente romantice care inunda sufletele marete ale luptatorilor cu morile de vant. Credeam ca personajul lui don Miguel e doar o intruchipare fantastica, buna de adormit copii. Nicicand, imi ziceam, nu o sa aleg vreo lupta fara sorti de izbanda, doar ca sa nu las un sentiment sau o idee calcata in picioare. Ei uite ca a existat un moment in care nimic rational nu a mai contat. O sa adaug aici odiseea contemporana a luptei cu nesimtirea, pana la punctul in care am obosit si as vrea sa-i mai las si pe altii sa se afirme.
Ziceam ca totul a inceput intr-o zi cu ploaie, cautand un loc de parcare in zona Aviatorilor. Ghinion. Toate locurile care nu erau ocupate de masini, erau ocupate de bidoane, scaune, paznici de firme care nu s-au miscat nici sub amenintarea cu bara din fata. Evident, singurul loc liber era cel mai de departe posibil, dar l-am ocupat fara sa cracnesc. Pe drumul de intoarcere, sub privirile incurcate ale paznicilor, am facut poze la locurile de parcare “rezervate” sub dictonul “domnul director a zis sa tinem 5 locuri”. Raspunsul copilaresc “dar daca domul director zice sa te arunci cu capul in fantana, te arunci?” nu-si avea rostul, am citit pe fruntea lui ingusta ca n-ar fi gustat ironia.
Manat de sentimente anti-nationaliste, pozele le-am trimis ca atasament la o plangere adresata Primariei Sectorului 1.
Si sa vezi surpriza peste vreo 2 saptamani: a new email de la Primarie. Credeam ca n-au mail, si ca cel trimis de mine a disparut in www… Simteam eu ca ceva e in neregula, ca dupa vreo saptamana de la plangerea mea, au disparut toate semnele de parcare rezervata si le-au luat locul, pe toata distanta intre Charles de Gaulle si statuia Aviatorilor, niste semne noi, frumoase, albastre cu scris alb, care invitau toti cetatenii sa parcheze, confirmand fara replica ca te afli pe un domeniu public.
Deci, zic ei in mail-ul catre mine:
PRIMARIA SECTORULUI 1
ADMINISTRATIA DOMENIULUI PUBLIC
TEL 021.319.32.53; FAX: 021.319.32.54
Va transmitem atasat raspunsul la sesizarea dumneavoastra inregistrata la Primaria Sectorului 1 cu numarul 34.586/08.10.2009 si la ADP Sector 1 cu numarul 20.451/13.10.2009.
Cu stima,
Biroul Secretariat si Relatii cu Publicul
Bun, zic. Acum am o distractie, un motiv sa mai vin la munca. Deci Primaria a dat-o ADP-ului, care a preluat-o pe piept si din voleu a schimbat terenul cu o pasa preciza in bratele Politiei Comunitare. Bine ca e inca in Sector 1, ca eu stau aproape de gaura neagra a Bucurestiului, cunoscuta si ca Sectorul 5 in actele oficiale, si acolo pana si gravitatia e perturbata de primar.
Cu un suflu de invingator, dimineata urmatoare ma prezint cu masina in zona si ma infing direct intre doua bidoane din fata firmei cu doi paznici. Evident, mi-au dat de inteles ca directorul lor nu stia de razboiul meu si cu toate ca emaptiza pe alocuri, mai mult il durea in cur de domeniul public. Iar ei, daca-mi las masina acolo, vor fi nevoiti sa-mi lase ceva scris, aratand inspre cheile de la brau, ca sa inteleg ca ei nu lucreaza cu pixul si hartia. Am plecat. Dar am facut din nou poze, ca sa am cu ce sa continui dialogul cu autoritatile:
“Buna ziua,
Va multumesc pentru raspuns. Intr-adevar, am observat inca de acum 2 saptamani disparitia semnelor cu parcarea rezervata.
Din pacate, unele firme inca nu iau in seama decizia ADP, rezervand in continuare locurile de parcare cu conuri de semnalizare trafic, suplimentate cu agentii de paza care au dispozitie de la directorii lor sa nu lase pe nimeni sa parcheze, asa cum puteti observa in fotografiile atasate.
Dar, banuiesc ca de acum inainte, e si treaba politiei comunitare sa verifice aplicarea deciziilor ADP si sa ia masuri in astfel de situatii.
Inca o data, va multumesc.
Cu respect,
Cristi”
Si atasamentele:
Si acum, asteptarea, crunta asteptare…
…dupa vreo alte doua saptamani, new mail de la registratura Primariei:
“Stimate (-a)/ Domn/ Doamna
Urmare a petiției dumneavoastră înregistrată la Primăria Sectorului 1 sub numărul 37335 din 30.10.2009 vă informăm că aceasta a fost redirecționată în original spre soluționare, conform OGR 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, modificată și completată cu Legea 233/2002, la Direcția Generală de Poliție Comunitară Sector 1 din str.Prometeu nr.26, telefon 021/232.54.59. si la Administratia domeniului Public Sector 1 din Bd.Poligrafiei nr.4, telefon 021/319.32.53., 021/319.32.63, fax 021/319.32.54. în a căror atribuții intră soluționarea problemei semnalate de către dumneavoastră.
Cu stimă,
Cristina Ecaterina Todoran
Șef Serviciu Registratură, Relații cu Publicul”
Bun. Doua saptamani pentru un FW. Asteptam…
… dupa alte 7 saptamani, new mail de la DGPCS1:
“Buna ziua,
Va inaintam alaturat raspunsul intocmit de Directia Inspectie( Serviciul Inspectie Gospodarie Comunala)) la sesizarea dvs transmisa electronic Primariei Sector 1 (nr.34586/2009) si redirectionata spre solutionare Directiei Generale de Politie Comunitara Sector 1 (politiecomunitarasector1@yahoo.com) lnr.(9075/2009), conform art.2 din Ordonanţa Guvernului nr.27 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, modificată şi completată cu Legea nr.233/2002.
Cu stima,
Serv. Relatii cu Publicul, Secretariat, Registratura
www.politiecomunitarasector1.ro
contact@politiecomunitarasector1.ro”
Bun. Mergem inainte. Am pierdut sirul, nu mai stiu cine se ocupa si de ce anume, dar ceva se intampla. Macar se distreaza si ei pe seama mea.
Dupa inca o luna, un alt new email de la DGPC S1. Observ ca intre timp, au pus un spatiu intre DGPC si S1. Asa da. Deci, zic ei:
“Buna ziua,
Va inaintam alaturat raspunsul intocmit de Serviciul Politia Comunitara Cartier Floreasca la sesizarea dvs transmisa electronic Primariei Sectorului 1 (comunicare@primariasector1.ro, nr.34586/2009) si redirectionata spre solutionare Administratiei Domeniului Public Sector 1 (nr.20451/2009), respectiv Directiei Generale de Politie Comunitara Sector 1 (nr.9075/2009), conform art.61 din Ordonanţa Guvernului nr.27 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, modificată şi completată cu Legea nr.233/2002.
Cu stima,
Serv. Relatii cu Publicul, Secretariat, Registratura
www.politiacomunitarasector1.ro
contact@politiacomunitarasector1.ro“
Aici, ei au considerat ca misinea a fost indeplinita. Evident, asa cum banuiti, din toata povestea asta au rezultat urmatoarele:
- eu nu mai parchez in zona, de frica paznicilor, care ma recunosc cand trec pe acolo;
- locurile de parcare sunt in continuare rezervate, un coleg chiar confirmandu-mi la vreo cateva zile ca doi indivizi suspecti, imbracati in politisti, intr-o masina de politie, primeau cafea de la unul dintre paznici si schimbau amabilitati. Masina de politie era parcata, bineinteles, pe unul din locurile rezervate.
Doamne ajuta, poate emigrez.
