Rataciti in pana mea

In sfarsit un show in care s-au investit bani pentru a atrage tinerii. O strategie buna pentru turci, sa lase deoparte gospodinele din mediul rural sau fara scoala prea multa, cititoare de Click si dedicate OTV, si sa-si schimbe targetul mai spre 30’s. Desi sunt convins ca nici de gospodine nu vor scapa: singura concurenta reala a show-ului e State, care e in declin dupa Regina. Iar proaspetele vedete care formeaza una din echipe sunt pe val. L-am recunoscut pe cerebel, am recunoscut-o pe sora lu’ Monica, care e din Bacau si e si moldoveanca pe deasupra si cam atata si pe inca una, da nu stiu cum o cheama. Aflu eu pe parcurs.

Rataciti in Panamea e un  survival reality show. Cu Andrei Gheorghe in rol de narator, host, prezentator, gazda, bucatar, aviator, Rambo, azimut, centrul cercului. Acuma intelegi de ce e survival? Te-a prins cacarea in jungla? Ai mari sanse sa te muste un virme de cur! Nici n-apuci sa-ti tragi pantalonii si Gheorhe e in spatele tau urandu-ti Drum bun!

Deci, sunt 3 echipe. Cate 6 in fiecare. Din 2 sexe diferite. Am zis de aia a vedetelor: doua sunt proaste, una urmeaza sa se confirme, cerebel, un pitic bataus handicapat (e mic, dar are o inima hiperdimensionata) si un altul cu fitze de leader. In grupul asta imi miroase a cafteala intre cerebel si fitzosul ala, pe bataus (ala mic si rau) nu-l baga nimeni in seama. Fetele (cantareata, dansatoarea din buric si sora nevestei milionarului) sunt de umplutura. Una si-a taiat unghiile inainte de excursie si exclama dezamagita “M-am salbaticit!” Pentru ele e o forma de a-si dezvalui noile balcoane.

Astia, vedetele adica, incep distractia pe Insula Paradisului. Intelegeti, e cu canapele, curent, bauturi, fructe, masaj, tot ce vrei. S-au suparat unii ca sampania nu era destul de rece, dar nici paradisul e perfect. Gheorghe, Gheorghe! De 2 milioane n-ai gasit tu niste gheata la baieti…

De-abia astept sa piarda vedetele Insula si sa se mute pe Insula Condamnatilor, pe care e acum echipa ne-vedetelor. Aia de fapt e o mlastina la marginea junglei, plina de ganganii, tantari, unde si asigurarea hranei e o provocare. Acolo n-ai nimic, nici apa, nici foc. Ti le faci. Culegi ca sa mananci. Pescuiesti. Daca ai unde, ca e malstina. Dupa 5 zile, daca nu plangi insemna ca ai diaree si esti deshidratat. Aici vreau sa le vad pe toate vedetele!

Si mai e o insula, nici prea buna, dar nici rea, poti sa pescuiesti, mai faci o ciorba, bei o nuca, trece timpul. Asta e Insula Sperantei. Gasesti pe plaja destule ca sa-ti faci adapost, ai unelte de gatit, pescuit, construit. Daca esti baiat destept, te descurci bine.

Am reusit sa-l identific pe invingator: Bilo, ne-vedeta. Dupa ce au mers pe jos 100 km pana la insula ( cu 6 ore de vaslit pe mare), in timp ce vedetele se dadeau cu ATV-urile si aialalti calareau, Bilo era singurul care nu parea deloc daramat de aventura. Eu pariez o bere pe baiatul asta! Om de munte, spirit de supravietuitor.

Bine ca nu mai voteaza publicul, ca stricau frumusete de emisiune.

Cata prostie si euforie

Eu si nevasta-mea avem o regula cu privire la televizor. Mai degraba o cutuma care a inceput din prima zi in care s-a mutat la mine (desi am impresia ca mai devreme, cand se muta din cand in cand) si care in timp a devenit o regula pe care o respectam amandoi, ca sa evitam aducerea in discutie a adevarului despre nasterea noastra.

La televizor, nevasta-mea tine telecomanda. De la mine se asteapta comentarii hazlii despre subiectele mondene, fashion sau emisiunile cu prosti sau proaste siliconate la care ne uitam.

De aceea, la mine-n casa nu exista cablu. Se mai intampla sa avem chef de cearta si atunci ii invadam pe socri. De obicei duminica dimineata. In maxim 5 minute de negocieri, cu referiri dese la origini, indicatii de urmat catre organul pe care in mod popular mie rusine sa-l’indic, lucrurile arata astfel: eu la laptop, caut filme si nu par interesat de ce se petrece in jurul meu, nevasta-mea se uita la televizor, comanda mancare, face planuri, unghii, mizerie, socrii nu stiu pe unde sa scape mai repede.

Duminica asta am realizat cat de lipicioasa e prostia. Dupa 6 ore in care background-ul era format din onomatopeele vedetelor de pe otv sau euforia, am ramas singur si simteam ceva deranjant. Am cautat telecomanda si dau sa schimb fericit canalul cand realizez situatia jenanta in care ma aflam: la tv, discovery; eu, cu telecomanda pe punctul de a schimba postul. Cine a complotat pentru a ajunge in situatia asta nu stiu si nici n-am cercetat. Doar m-am surprins cu decizia de a inchide televizorul si a iesi afara.

Am tras si doua concluzii de final:

1. prostia e lipicioasa, chiar daca incerci sa o ignori.

2. prostia nu vine ca o completare, ci inlocuieste acelasi volum de cunoastere.